William James

Am crescut într-o casă a disputelor energice: tatăl meu, un adept swedenborgian, fratele meu Henry, romancier; eu însumi am încercat arta, chimia, apoi medicina la Harvard (M.D., 1869). Problemele de sănătate și melancolia m-au urmărit și m-au învățat să observ firul mărunt al experienței și cum, prin obicei și hotărâre, un om își poate recăpăta puterea de acțiune.

La Harvard am predat fiziologie, psihologie și filosofie și am contribuit la înființarea primului laborator american de psihologie. În The Principles of Psychology (1890) am descris fluxul conștiinței, tirania și utilitatea obiceiului și păzirea atenției — felul în care mintea noastră alegătoare selectează, din acea „înflorire zumzăitoare a confuziei”, ceea ce va conta.

Despre emoție, susțineam că simțirea urmează agitația corpului: suntem înfricoșați pentru că tremurăm, nu tremurăm pentru că suntem înfricoșați. Ordinea contează; leagă mintea de trup și mută studiul sentimentului către simțuri, nu către o introspecție eterică.

Am îndemnat la un ton pragmatic: cere valoarea concretă a ideilor în conduita vieții; lasă adevărul să fie ceea ce i se întâmplă unei credințe când aceasta funcționează și rezistă în experiență. „Empirismul meu radical” considera relațiile, tranzițiile și continuitățile ca părți ale datului. În domeniul religiei am adunat cazuri — convertiri, momente mistice, osteneală sfântă — și le-am evaluat roadele în The Varieties of Religious Experience. Dacă am apărat „voința de a crede”, a fost în favoarea opțiunii vii în fața incertitudinii, iar profesorilor le-am recomandat antrenamentul obiceiului și al atenției. Scopul meu a fost întotdeauna plural și omenesc: să iau oamenii așa cum sunt și să-i ajut să meargă mai departe.